Mereu mi se întâmplă ceva. Sau mai bine zis, periodic mă găsesc în incapacitate de a mă deplasa. Fie am avut glezna luxată pentru că am nu am văzut ultima treaptă pe scările în spirală din clădirea care are Club A la subsol. Fie am avut un ciob înfipt în picior, după ce acum trei veri mi-a făcut un prieten drag acest cadou printr-un procedeu văzut la rugby mai de nivel județean. Sau căzătura de la baschet la care m-am transmutat pur și simplu. Fie un cui mi-a pătruns prin talpă și mi-a ieșit pe partea cealaltă.
Până la urmă câți dintre noi nu am umplut cada la 4 dimineața pentru că febra ne scărpina în talpe și ne urla în timpane precum căruțașii cu „Pepeni, pepeni, peeepeni!”?! Sau cine nu a luat 3 Nurofen, doua ketonal și un algocalmin în două ore din cauza unei migrene? Bine, recordul pe partea de rumegat medicamente o are tăurașul Max cu peste 30 de ketonal într-o zi. E bine omul, stați liniștiți!
Și orice medic mă vedea, orice prieten care mă vizita sau orice necunoscut care mă ajuta să urc în ambulanță, îmi ținea câte un discurs motivațional sau mă sfătuia sa îmi găsesc o ocupație care să mă sustragă obiceiurilor nesănătoase. Și până la urmă în afară de bătutul mingii, alergat după apus și poate puțin cam mult petrecut, nu am ieșit din normele de siguranță impuse de standardele sociale. Partea cu îmbărbătatul o recunosc și mi-o pot explica: am privirea pierdută și par dezorientat tot timpul. N-am nici voce de tenor, iar urmele de accent moldovenesc parcă-mi subțiază din autoritate.Să nu mai zic că dacă nu dorm bine trei nopți la rând, am o față de mă lasă lumea în fața cozii la supermarket. Adevărul este că atunci când îl vezi pe unu’ șchiop cu un tricou verde pe el și care își amortizează durerile începând propozițiile cu „ăăăăăă”, „îîîî”, te transformi așa într-un mic life coach sau personal trainer. Simți că ești pe cale să schimbi o viață sau să scoți pe gură o propoziție inteligentă, demnă de un share pe Facebook cu hashtag #gemdeînțelepciune.
Dar infirmitatea tot nu dispare, indiferent dacă vorbim de un picior rupt, de o infirmitate sufletească sau de o dependență psihică. Cu toate că fiecare avem bagajul propriu, plin cu haine, cărți și borcane cu zacuscă, în momentele groaznice ale altor oameni, căutăm cea mai infectă budă publică, pentru a îmbrăca costumul de super-psiholog. Parcă și psihologii de rând mai uită cum e sa mai ajute uneori. Să nu mai zic de unii medici. Ce ți-e și cu bolile astea!
Acum… evident că sunt bolnav. Am ceva! Știu și ce am și parcă cu înaintatul în vârstă doare mai tare. Stau în pat și mă uit la tot felul de chestii pe Youtube. De exemplu, compilații cu faze duioase din Scrubs.
