Am un nou documentar favorit. Eram pe tren ieri în drum spre Focșani și voiam să văd ceva, astfel încât să pierd timpul până ajung la binecuvântările culinare oferite de familia Manoliță. Și am găsit un folder denumit „Call me lucky”. Mi-am adus aminte că auzisem de documentarul ăsta de la ceva podcast și deodată mă apucase un sentiment de înălțare semidoct-elitistă. Știți voi… trăirea aceea pe care o poți ține pentru tine, dar preferi să epatezi, crezând că ai dat peste cine știe ce bijuterie care va schimba viața prietenilor și cumva lumea te va privi altfel printr-o lupă sexual-intelectuală. Și o vei arde superior și te nasul și stima de sine vor ajunge-n stratosferă, te vei rușina de muzica pe care o ascultai în liceu și te vei gândi să îți schimbi garderoba. Dar nu era DOAR acel sentiment. Cumva încercam să îmi aduc aminte ce era așa tare de aveam pe laptop acel documentar. Dar între două conversații pe Whatsapp și livetextul meciului Simonei Halep, am dat play, fără să mă mai intereseze menirea videoului pe laptopul meu.
Barry Crimmins este personajul principal al filmului, un tip care făcea stand-up abordând foarte multe teme politice, un activist, un socialist, un om care a ajutat foarte multe nume grele din domeniu să ajungă celebre. Dar ce va avea să dea un mega twist documentarului, este faptul că el a fost victima unor multiple abuzuri sexuale în copilărie. Iar peste ceva ani va da înfruta echivalentul Dark Webului de azi, care se afla pe chatroomurile IRC de la începuturile anilor ’90.
Dar cine a pierdut zeci, poate sute de ore pe Youtube, uitându-se la podcasturi, stand-up și behind the scenes din lumea comediei? Cine? Cine? Exact! Mihai Bendeac!
Da, mă uit la/ascult podcasturile lui Joe Rogan, Bill Burr, Marc Maron, Norm Macdonald, ca și cum ar fi un ritual religios. Și recunosc, că devin stupid și naiv atunci când ascult toate poveștile despre petrecerile de după show, de sindromul Ierusalim al lui Marc Maron, care după ce băgase munți de cocaină, credea că este urmărit de CIA și că „știe prea multe”, despre cum pe la începuturile carierei Norm își lipise autocolant pe geamul biroului, să nu-i intre lumină și cum se pișa în sticle, să nu facă prea multe drumuri până la baie. În general am fost atras de lumea asta, pentru că în cele mai multe cazuri, cei care fac stand-up la un nivel bun, au avut niște povești de viață destul de dure. Să nu mai spun că tot aerul acesta comic îndoctrinat cu viața și aspectele ei haine sau atât de reale și pe care nu le remarcăm de multe ori, mi-aduce aminte de arhetipul bufonului (nu-i așa că sună mai bine englezescul „jester”?), personajul privilegiat în curtea regală, care va spune mereu adevărul în față numai că într-o manieră artistică.
„Call me lucky” este un fel de epistolă către o populație adormită și care în mare parte este ferită de latura absolut odioasă a firii umane. Filmul te așază la o masă ieftină din plastic, unde te aștepți să bei un Ciucaș năprasnic și rece, ca apoi să-ți pună pe fundal niște melodii din categoria unreleased de la Beatles, Nirvana și Nine Inch Nails (ce combinație!). Iar pe baza celor două aspecte enumerate anterior, veți petrece împreună una din nopțile memorabile la terasă. Cam ăsta a fost sentimentul meu.
Documentarul începe cu fragmente video de la începutul carierei lui Barry Crimmins, interviuri cu diverse nume cunoscute din industrie, tot felul de secvențe de la primele showuri de stand-up și ne arată un personaj excentric, cu spirit justițiar, un om care l-a urât pe Reagan cu toata ființa lui, iar apostrofat fiind de către cineva din public că este prea de stânga, a zis că îl urăște și pe Jimmy Carter și că se pișă pe el.
Pune în Boston pe picioare una din cele mai importante scene de stand-up din SUA, creează una din cele mai tari găști de comedianți, dă niște petreceri de l-ar face si pe Freddie Mercury invidios și devine unul din cei mai iubiți oameni din branșă. Numai că latura lui comică derivă tot mai mult in politică și activism. Ba mai mult, se duce în Nicaragua alături de alt comediant leftist, Billy Bragg, pentru un număr de stand-up foarte acid și foarte… politic 🙂
Twistul filmului este faptul că toate interviurile și toate sketchurile devin deodată super întunecate, pentru că piesa de teatru pusă pe scenă de Bobcat Goldthwait trece într-un act care vorbește despre abuz sexual, despre pedofilie, despre mizeriile ascunse de Biserica Catolică și despre începuturile Internetului: camerele de chat de pe AOL pline cu tot pornografie infantilă și tot felul de scelerați.
Nu vreau să intru prea mult în detalii, pentru că ar însemna să dau prea multe spoilere și să vă murdăresc bunătate de acțiune cu stilul meu de a scrie. Daaaar vă pot spune că Barry Crimmins va continua luptele lui pentru politici sociale și împotriva nedreptăților, peste ani urmând să câștige un premiu umanitar, primind distincția în aceeași ceremonie în care și Maya Angelou era pe lista celor cq43 urmau să urce pe scenă.
Barry Crimmins a murit anul acesta în Februarie, iar soția lui a scris pe contul lui de Twitter: „Barry passed peacefully yesterday with Bobcat and I. He would want everyone to know that he cared deeply about mankind and wants you to carry on the good fight. Peace.”.
Nu știu…. dar pe mine m-a dat pe spate documentarul, așa că vă sugerez să-l vizionați. Nu știu niciun site de torrent de pe care poate fi descărcat filmul, cum nu știu niciun site de pe care filmul poate fi vizionat online.
