Cine mă cunoaște, probabil știe că sunt (sau cel puțin încerc să par) un om destul de prietenos. Și prietenii vechi, cu care am povești din căminele din Regie, din apartamentul de pe Baladei, din mansarda de pe Căderea Bastiliei, parcă mă provoacă la o sinceritate mai mare. Îmi aduc aminte de vremurile în care pierdeam cu te miri cine ore întregi la gura de metrou de la Mc de la Romană și ne dădeam porunci, între un puișor și o bere luată de la Nic și parcă nu mai mi-e așa indiferent ce se întâmplă acum între Craiova și Milan.
Cu cât îmbătrânești, cu atât mai mult te gândești la amintirile acelea care parcă te mai ridică, care îți dau iluzia că poți fi oricând mai mult decât ești acum. Și le mai înflorești, mai adaugi chestii care nu s-au mai întâmplat niciodată, mai bagi niște oameni care n-au fost niciodată la locul faptei, dar care vor fi și ei părtași la spovedania asta între băbuțe bisericoase.
Dar ce faci atunci când parcă ai vrea să dormi? Și-ți bate la ușă un prieten vechi, dar cu care parcă nu mai ai nimic în comun. De altfel, ești conștient că va povesti aceleași întâmplări și îți va aminti de oameni cu care nu ai mai vorbit de foarte mult timp și al căror nume îl pocești mai mult sau mai puțin intenționat.
Te strânge de gât și urlă cu voce tare niște amintiri atât, atât și atât de puțin povestite și rușinoase, încât te duci mai des la baie și te uiți în oglindă aiurea, doar să mai treacă timpul. Genul acela de amintiri, care îți vin în cap și te fac să te simți ciudat atunci când îți privești părinții direct în ochi.
Apoi se face trei noaptea și e tot acolo, iar când incerci să dai de înțeles că ai vrea să dormi, pune de pe Youtube o melodie din aia care să te treacă prin toate stările. Stai, asculți, îți zice: „Hai să bem!” și refuzi, pentru că dimineața trebuie să predai ceva aplicație de telefon.
La un moment dat adormi, dar prostu-i tot acolo și dimineață.
